Interviu Mike Diamondz & Nick Kamarera

HO-HO-HO! 

Diana și Moș Crăciun vă aduc drept cadou în această zi specială de Crăciun, primul interviu de pe Diana’s Music & Culture Blog! Protagoniștii sunt Mike Diamondz și Nick Kamarera! 😀

Cu băieții m-am întâlnit la Media Night 2010, adică la Balul Bobocilor Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București, care a avut loc pe data de 8 decembrie 2010. Cei doi au făcut un show de zile mari și au încântat bobocimea cu hit-uri precum „Thailanda”, „Beautiful Days”, „Dancing”.

Și eu am fost prezentă acolo și i-am intervievat pe băieți. A ieșit o discuție amuzantă, cu hohote de râsete pe alocuri, destinsă, interesantă, per total. Am discutat despre industria muzicală românească, despre Africa, am depănat amintiri din copilărie, băieții au vorbit despre proiectele lor viitoare și despre multe, multe alte lucruri. Să nu vă speriați de dimensiunea interviului, fiindcă vă asigur că odată ce veți începe să citiți, cu greu vă veți mai putea desprinde de el. Sper să vă placă! 😀

Vă las cu Mike Diamondz și Nick Kamarera! Enjoy! 🙂

P.S.: Mâine revin cu poze și filmări de la concertul băieților! 😀

UPDATE! Am publicat pozele și filmările din concert. Click aici!

Diana: Salutare, băieți! Ce faceți? Cum vă simțiți în această seară la “Media Night”?

Mike: Ne simțim bine. Salutare! Eu sunt mai așa, mai lipsit de simț, așa câteodată, dar mă gândesc foarte mult la concert înainte și am o scuză. So, here we go! One love to everybody!

Nick: E foarte important cum se simt ei împreună cu noi.

Diana: Cred că se vor simții bine pentru că voi faceți atmosferă, de obicei. Ce facultate ați terminat, mă interesează în primul și în primul rând?

Mike: Încep eu! Am terminat „Design Industrial-Design de produs” la Facultatea de Design sau Universitatea de Arte din București, Colegiul „Spiru Haret”, de asemnea Colegiul „Jean Monnet”, colegiul care mi-a plăcut cel mai mult.

Diana: Stai puțin. Cum, două?

Mike: Da, că am fost exmatriculat din „Jean Monnet”.

Diana: De ce? Putem știi motivele?

Mike: De fel așa, am fost foarte turbulent când am fost mic, nu prea îmi plăcea să mi se impună acele ore și de foarte multe ori lipseam. Eram la baschet, cu băieții la fotbal. You know, things like that.

Diana: Și tu, Nick?

Nick: Eu, Arte Plastice în Timișoara, la fel ca și Mike. Se pare că ne-am adunat. Tot așa cu probleme, dar important e unde am ajuns. Până la urmă, școala vieții e cea mai importantă.

 

Diana: Mike, știu că părinții tăi sunt din Africa.

Mike: Unul dintre parinți. Tata e din Republica Democrată Congo, ex-Zair și mama este româncă.

Diana: Deși te-ai născut la București, ai petrecut copilăria în Africa.

Mike: Am fost plecat în Africa patru ani de zile când eram mic, am navigat prin Belgia, Franța, Germania, am stat câte puțin pe acolo, după care m-am întors în România, tata având o misiune diplomatică și uite că m-a adus soarta înapoi. Nu soarta, pot să zic că voia Lui Dumnezeu.

 

Diana: Povestește-ne cum este acolo, în Africa.

Mike: Imaginează-ți că totul este diferit. Începând de la culoarea pământului care aici este maro, acolo este roșu, verdele este mai aprins, soarele bate diferit deoarece e un unghi diferit, oamenii sunt diferiți începând de la culoarea pielii până la comportament. Da, este un loc în care merită să te duci și să stai acolo. Eventual, dacă îți place, să și rămâi. Foarte mulți au rămas, majoritatea prietenilor mei din România care au intentat o călătorie, au rămas acolo. Și se duc frecvent.

 

Diana: Tu cât de des ajungi acolo?

Mike: În ultima vreme, nu prea am mai avut timp. Nu am mai fost așa, de vreo șase ani, dar urmează să mă duc, sper, prin februarie acum, când se mai potolește treaba.

 

Diana: Povestește-ne cum era copilul Michael Kapumbwa Richie.

Mike: Un copil foarte turbulent. Îmi plăcea viața, imi plăcea să mă plimb. Țin minte, cred că aveam șase ani, luam autobuzul și făceam tot Bucureștiul cap-coadă. Doar așa, ca să-l văd și la șapte ani știam tot Bucureștiul.

Nick: La fel făceam și eu cu Timișoara.

Mike: Luam tramvaiul și făceam cap-cap, capăt-capăt.

Nick: Până la urmă ajunsesem să îl iau și la pas.

Mike: Dacă mai aveam ceva în buzunar, mă opream și la un film, vedeam.

Nick: Dacă nu, prin spate. :)) Unul intra și deschidea celorlalți poarta din spate la cinematograf.

Mike: S-au schimbat multe. Calculatorul, pur și simplu, a luat chestia asta din viața copiilor.

Diana: Așa e. Și eu sunt de aceeași părere. Noi ne jucam când eram mici, de-a v-ați ascunselea sau alte jocuri.

Nick: Exact, ieșeam afară.

Mike: Desenele de la 7 jumate.

Diana: Exact și interacționam cu ceilalți. Acum ei nu știu ce mai înseamnă face-to-face sau lucruri de genul ăsta.

Mike: Ba da, au Facebook. It’s face-to-face. (râde)

Diana: Da, face-to-face online.

Nick: Eu am mai prins și „Racheta albă”, „Mihaela”.

Diana: Da, am auzit de ele. Eu nu le-am prins, fiindcă sunt născută în 91’.

Nick: Eu sunt născut în 76’, e ceva.

 

Diana: Mike, la ce vârstă ai revenit în România?

Mike: Am tot venit, plecat, revenit. Pot să zic că m-am stabilit atunci când am început liceul, dar am mai făcut și generala aici, doi ani. Sunt stabilit în România de când m-am născut, practic. Oriunde m-am dus, de aici am plecat și aici am revenit.

 

Diana: Vreau să știu dacă voi ați participat la concursul de Mister Boboc, când ați fost boboci?

Mike: Nu, never!

Nick: Niciodată, nu! Pe vremea mea nici nu exista concursul de Mister Boboc.

Mike: Eu am apucat, dar nu mă prea duceam. Nu mă interesa, eu mă duceam să beau și să

dansez cu fetele.

Diana: Ce amintiri speciale aveți din locurile de unde vă trageți?

Mike: Amintiri speciale, amintiri care m-au marcat, pot să zic. Din Congo, hai să-ți zic una. Țin minte că era o găină în curte, găina vecinului, că noi n-aveam găini, care avea o grămadă de pui. (râdem cu toții) Și pe acolo era și cocoșul.

Nick: Pentru mine e cu sechele cocoșul. Uite aici, se vede. (ne arată semnul de sub pleoapa stângă) Vorbesc serios, la 2 ani mi-a sărit cocoșul în cap și uite ce s-a întâmplat.

Diana: Uite, asta e o amintire.

Nick: Da. Zi Mike mai departe!

Mike: Și am avut peripeții cu acest cocoș, până când i-am retezat un picior. (câteva secunde bune de râsete). Ți-am spus că am fost un copil foarte turbulent. Amintiri frumoase, da. Peisaje frumoase, da. Avem cascade pe care, dacă ajungi în locurile respective, nu ai cum să le uiți. Încă mai am pozele alea, unde mă ducea tata în week-end. Exact ca oasis-urile arătau. Noi fiind fluviu conectat cu oceanul, avem foarte multe oasis-uri și chiar merită să vă duceți în Congo.

Nick: Eu i-am spus că mi-aș dori să mă duc în Congo, dar să stau nu într-un hotel de 4-5 stele, să stau exact cum își petrec timpul băștinașii.

Mike: Ce băștinași? (râde)

Nick: Dar mi-a zis Mike: „Băi, nu o să reziști nici măcar o zi, două, că n-o să fie OK!” Eu i-am zis: „Poate-aș încerca, de ce nu?”

Diana: Sau, uite, vă propun eu ceva, că tot aveți o colaborare. Mergeți acolo, țineți un concert pentru oamenii de acolo, vedeți cum apreciază.

Mike: Da, este chiar o idee și vrem să facem o piesă în privința asta, care să se numească ”Congo”. A fost ideea lui Nick Kamarera și mi-a plăcut atât de mult, încât we gotta do it, man.

Diana: După “Thailanda”?

Nick: Nu o facem după “Thailanda”, o să o facem după celălalt single, care va fi în ianuarie lansat.

Mike: Avem un desfășurător deja stabilit.

Nick: Și se numește…

Diana: Premieră, premieră?

Mike: Nu știu, ia zi, că eu sunt cu memoria…

Nick: “Guitarra”!

 

Diana: Se apropie sărbătorile de iarnă. Cum sărbătoresc oamenii din Africa? Ei țin Crăciunul?

Mike: Depinde de religie, aici. Religia e un subiect delicat. Noi suntem o religie creștină, deci sărbătorim Crăciunul exact ca pe meleagurile noastre, numai că nu este zăpadă, nu este frig, nu sunt brazi, dar beculețe colorate sunt.

 

Diana: Și cum vă pregătiți voi de Crăciun?

Nick: Eu deja am făcut pomul. (n.m.: era 8 decembrie 2010) Vorbesc serios! Alaltăieri l-am făcut. E împodobit, tot. Am desenat ferestrele cu oameni de zăpadă.

Mike: Așa de devreme?

Nick: Am început, da. De fapt, eu l-am avut gata făcut. L-am scos, doar, din debara.

Diana: Ah, e artifical, deci.

Nick: Da.

 

Diana: Cum v-ați descoperit pasiunea pentru muzică?

Nick: La mine, acum vreo 16 ani am început cu deejay-ala.

Diana: Timișoara este un oraș foarte, foarte bun pentru așa ceva, din câte am înțeles.

Nick: Da, așa se spune. Din Timișoara au venit foarte multe trupe pe vremuri. Dar și acum sunt câteva. Mai sunt Dj Project…

Diana: Deepcentral.

Nick: Deepcentral, unul dintre componenți, da.

Diana: Activ era…

Nick: Activ, dar vorbim de ora actuală, care au mai rămas. Pe vremea aia mai era Genius, erau mulți.

 

Diana: Băieți, care au fost etapele până ați ajuns voi cunoscuți?

Nick: Muncă, muncă, muncă, muncă, muncă…

Mike: Depinde cât de sus iți trasezi target-ul, pentru că știi care e faza? Dacă ai un target de un milion de dolari, un milion sigur o să-l ai. Cam asta e. Depinde de capacitatea ta de a ținti sus. Și instinctual te adaptezi. Asta face rasa umană, se adaptează și e specia care se adaptează cel mai bine. Nu știu dacă am răspuns la întrebare, dar…we are not gonna stop. Cum era, măi, piesa lui Connect-R, ia zi? Aia cu ”Still”?

Nick: ” ‘Cause music is just us”?

Mike: Nu, nu, zice el la refren…”We still climbing higher”

Diana: ”Oh, oh, oh…”

Nick: ”We never go tired”.

Diana: ”Connect-R and Mayer”.

Mike: ”We never go tired!” Cam așa și noi, practic…

Diana: Never, never.

Mike: Never, never. Până nu ating acel goal, că după ce-l ating, mă retrag. Never, never nu se aplică la mine.

 

Diana: De la ce vine denumirea de Nick Kamarera?

Nick: Prin 2005, mi s-a pus pata pe numele ăsta. Eu eram înainte Dj Nick, doar atât. Și nu mai știu ce glume făceam cu colegii la mare, fiind în Costinești, din 2001, în fiecare vară, chiar și anul ăsta. Și nu mai știu cum, de unde a ieșit cuvântul ăsta ”Kamarera”, dar mi-a plăcut atât de mult, încât mi l-am pus. L-am și înscris. Chiar eram disperat să-l scriu și-n buletin. Vorbesc serios. Și o voi face.

Diana: Acesta se poate considera un plan de viitor. Și la tine, Diamondz?

Mike: Din partea tatălui, capitala diamantului se cheamă Mbuji Mayi. Tata provine de acolo, mă simt legat de acel loc, tocmai de aceea mi-am pus numele de ”Diamondz”, nu ”Diamond”. Fac o punte de legătură cu muzica pe care o fac. Eu, pur și simplu, iau ce e creat și-i dau o fațetă proprie. Pe lângă faptul că îmi place și bling-bling-ul and another thing is that diamonds are girls’ best friends. Da, mă identific ca fiind un diamant, e o chestie foarte dură, o chestie care arată bine.

Diana: Și care are o sclipire, așa, interioară.

Mike: Sclipirea…nu e asta o chestie primordială în conceptul meu, ci mai degrabă, materialul în sine, de unde provine și așa mai departe. Provine din mijlocul pământului și foarte puține ajung la suprafață.

Nick: Unbreakable.

 

Diana: Cum vă compuneți hit-urile? Că sunt hit-uri melodiile voastre.

Mike: Cum zicea Sava, mă? (râsete) „Păi, stau  în mașină, conduc și gata!” Nu e nimic, gen „Gata, mă duc la studio și astăzi fac un hit!” Nu există!

Nick: Hit-ul vine când stai pe canapea și îți vine inspirația.

 

Diana: Apropo de inspirație, pe voi ce vă inspiră?

Mike: Fetele mă inspiră cel mai mult. Socialul, dar îmi place să-l exprim în producțiile pe care le fac pentru alții, de exemplu, dar nu neapărat pentru mine. Sunt revoltat, dar nu aș vrea să o expun eu vocal și prefer să fie o chestie de comunitate. You know, we raise against this thing, we have to be together, ’cause eu singur nu pot.

 

Diana: Cam cât timp petreceți voi în studio?

Nick: Majoritatea timpului.

Mike: Opt ore pe zi, minim.

 

Diana: Știu că aveți fiecare dintre voi câte un studio. Ce artiști vă mai trec pragul pe acolo?

Mike & Nick: Suntem o mare familie.

Diana: Ia să vedem, familia Kamarera.

Nick: Unde sunt eu în studio, sunt două studiouri: unul este al meu și încă unul, al lui Connect-R și Chris Mayer.

Diana: Rappin’ on Production, deci.

Nick: Da, exact! Uite, de exemplu ”Bejo Bonito” e compoziția mea, de mine e făcută.

 

Diana: Colaborarea cu Tom Boxer mai continuă, Mike?

Mike: Da, continuă, continuă! I-am dat acum două săptămâni o linie vocală, aștept un feed-back în materie de instrumentație și vedem ce iese. Dacă nu suntem mulțumiți, mergem la pasul următor, adică la următoarea piesă. Proiectul ”Dreamcity” a avut o frecvență destul de redusă din cauza carierelor noastre, Tom Boxer având cariera lui muzicală, eu având-o pe-a mea, nu ne întâlnim așa des și practic, asta a fost un impediment în frecvența noastră. Dar ne întoarcem!

 

Diana: În ce alte proiecte mai sunteți implicați?

Nick: Am început ”Thailanda” cu Mike, e un proiect…

Mike: It’s an interconnection!

Nick: Da, și am zis să continuăm. A ieșit bine, hai să continuăm. „Continuăm?” „Da.” Pentru că și el are ”Dreamcity”, mai are și alte treburi.

Mike: E un business aici, să știi! Eu cu Nick Kamarera am făcut un produs, i-am dat un ambalaj și lumea mănâncă, ”It’s gooood!”. Va ieși probabil un alt produs care se va lansa și ne tot lansăm așa. E o chestie de marketing. După munca de studio inspirațională, trecem la marketing, apar casele de discuri, e un desfășurător foarte complex.

 

Diana: Voi la ce casă de discuri sunteți?

Mike & Nick: Cat Music.

 

Diana: ”The Chill Brothers Crew” mai există?

Mike: Există, cum să nu. Există și făclia e sus, o să rămână sus. Avem niște proiecte. Ne-am concentrat în ultima vreme pe „Camuflaj”, „Zale” o să scoată un nou clip, eu o să scot un solo, dar nu va fi oficial. Va fi mai mult pe Youtube.

Diana: Online.

Mike: Exact, cu video cu tot. Cu ocazia asta, o să scot și ”DiamZ TV”, la care Chill Brothers este colaborator. E ca și cum aș spune: ”DiamZ TV” powerd by Chill Brothers. Pregătesc următorul single cu „Camuflaj”, sunt invitat pe piesa lor.

Diana: Ne poți spune cum se va numi?

Mike: Nu, tocmai lucrăm la el, nu are un nume, deocamdată. E o chestie socială. Ți-am zis, că la colaborări îmi place s-o dau așa în social și în chestii comune. Atunci când împart vocea cu cineva. Ah, își scoate clip Christu (de la Chill Brothers, dj-ul de la „Zale”). Filmăm mâine. Dimineața de la 5 mergem în Călărași, la deșertul ăla, să filmăm niște cadre și să sperăm că în februarie, hai martie, așa de ziua doamnelor și domnișoarelor, să lanseze clipul. Asta vorbind de proiectele cu o desfășurare mai îndelungată. Acum, că i-am făcut nu știu cui, nu știu ce piesă, asta e la ordinea zilei. Și tot scoatem, tot scoatem până când balonul face „poc!” și curg banii.

Diana: Curg, de obicei?

Mike: Curg, Slavă Lui Dumnezeu, că îmi dă o modalitate să pot să rezist prin criza asta. E OK, da.

 

Diana: Pe când un album?

Nick: Aaa…la mine nu e cazul. Vremurile albumelor au cam trecut, pentru că nu se mai vând. Lumea ia piesele de pe Internet. Noi nu suntem band ca să scoatem un album, fiindcă de obicei, band-ul scoate un album. Noi scoatem un extras pe single. Single, single, single. La un moment dat, o să fie un album cu toate single-urile.

Diana: Păi asta e, că până îl scoateți, oamenilor le plac melodiile și vor să le asculte, dar dacă nu există un album pe care să-l cumpere, atunci le iau de pe Internet.

Mike: Noi nu avem nici cea mai mică autoritate în privința asta.

Nick: Părerea mea e că albumul este o pierdere de timp, în primul rând. Nu are cum să te inspire ceva și să faci douăsprezece piese într-un timp scurt. Gata, intri în studio și le faci. Nu se poate așa. Eventual, te duci undeva în pădure, îți închiriezi o casă și începi să creezi. Altfel, nicio șansă. Fără telefoane, fără nimic.

Mike: Nu pot să împart aceeași părere. E drept că albumul reprezintă, practic, artistul brut.

Single-ul este doar o idee despre artist. Asta e părerea mea.

Nick: Și eu cred asta. Sunt de acord cu tine!

 

Diana: Avem câțiva artiști români care au mare succes înafară, dar și alții la fel de talentați care au rămas totuși aici și nu au pătruns încă pe piața muzicală internațională.

Mike: E primul lot, eu așa spun.

Nick: Nu au cum să reușească zece artiști în luna aia, în anul acela. Nu au cum. Unul pleacă, după aceea poate mai iese încă unul sau maxim trei, să nu zic maxim șase. (râde)

Mike: E pe nivele, e și pe good-luck, dar dacă ar fi să o luăm așa brut, adică raportat la nivelul de muncă pe care-l dai, să nu lăsăm și spontaneitatea de-o parte, contează și talentul. Talentul este capacitatea de a te updata în ceea ce îți place, foarte repede. Dacă muncești, ajungi acolo. Sunt niște etape: România, Balcani, Europa de Sud, Europa de Nord, după care Anglia, din Anglia pornește America, intri în Billboard și așa mai departe. Depinde de cât de mult ești dispus să muncești, dacă știi că nu ai un talent necesar, muncești mai mult. Cei talentați sunt mai leneși și există un balans al naturii, că sunt unii extraordinar de talentați, de spontani în talentul lor, dar care sunt foarte leneși și stau. Și sunt alții care nu au spontaneitate, le trebuie gândită mult treaba, muncesc atât de mult, încât leșină prin studiouri. Știu cazuri, prieteni de-ai mei. Și reușesc.

 

Diana: Cât la sută este talent și cât la sută muncă, apropo de asta?

Mike: La mine, în proporție de 80 % spontaneitate și 20 % muncă. În ultima vreme, această balanță s-a dus spre 40 % muncă și 60 % talent, spontaneitate. Nu vreau să definesc talentul ca pe o chestie, de genul, te-ai născut cu acel lucru. Este capacitatea de a-ți place, de a face și de a te updata facil la ce-ți place. Dacă de mic copil crești făcând cuburi, crede-mă că o să fi un super talentat arhitect, dacă de mic crești în lirică, vei fi super talentat în asta.

Diana: Practice makes perfect!

Mike: Practice at young age makes the talent! At young age, că dupaia devine aproapeimposibil de abordat!

 

Diana: Care este relația voastră cu presa?

Mike: Ei ne susțin.

Nick: Eu n-am avut fight-uri cu ei, chiar suntem OK. Pot să dau câteva exemple: Monden.info, cu Pyuric, Bimus, chiar sunt foarte bun prieten cu ei.

 

Diana: Un mesaj pentru studenții Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării.

Mike: Nu lăsați stomacul să se ducă la cap! (râde) Să nu uitați să promovați și lucrurile morale, pe lângă lucrurile grave ale acestei lumi. Ce vreau să zic prin lucruri morale? Să nu lăsăm deoparte abuzurile morale făcute de anumiți lideri spirituali, să nu trecempeste chestia asta. Și să continuați să treziți lumea la realitate. Fiecare categorie de mass-media să-și facă treaba corect și cu pasiune. That’s what’s up! So, one love everybody!