EXCLUSIV: Interviu Inna – asa cum putini o cunosc!

ATENȚIE! Este interzisă reproducerea, preluarea și/sau modificarea tuturor informațiilor prezentate în acest material-interviu sub formă de text, imagine, fișier audio/video, fără acordul meu și fără a preciza sursa: Diana’s Music & Culture Blog http://musicandcultureblog.wordpress.com

UPDATE: In a few days, this EXCLUSIVE interview with INNA will be published also in English! So stay close! :D

Dragilor, sunt ultimele ore din anul 2011, un an de succes, pot spune, pentru Diana’s Music & Culture Blog! A fost un an plin, în decursul căruia am luat parte la cele mai mari evenimente ale industriei muzicale românești și nu numai, de la care v-am prezentat recenzii inedite. Am avut interviuri cu oameni care au ceva de spus în muzică, v-am ținut la curent cu cele mai proaspete știri despre artiștii voștri preferați. Nimic din toate acestea nu ar fi valorat însă, fără voi, cititorii mei! Fără aprecierile voastre, fără feed-back, Diana’s Music & Culture Blog nu ar mai fi însemnat ceea ce înseamnă astăzi!

Vă mulțumesc că mi-ați fost alături în 2011! Vă doresc ca în 2012 să aveți realizări ca în anul care se încheie, dar la puterea a 12-a, iar sănătatea, iubirea celor care contează pentru voi și norocul să vă însoțească în fiecare dintre cele 366 de zile. Da, 2012 e an bisect. :D

Ca să încheiem cum se cuvine anul 2011, v-am pregătit un interviu în EXCLUSIVITATE cu artista care a cucerit inimile a milioane de oameni de pe toate continentele cu ritmurile muzicii sale și care la fiecare apariție publică declanșează isterie în rândul fanilor! Elena Alexandra Apostoleanu, cunoscută de cei mai mulți ca INNA, este artista pe care am avut onoarea să o intervievez chiar înainte de Sărbătorile de Iarnă.

Mulți dintre voi se întreabă poate cum de am ajuns să o intervievez pe INNA, în condițiile în care artista acordă interviuri destul de rar, fiind mereu plecată din țară pentru concerte. Ei bine, interviul nu a avut loc în România, ci în Elveția, acolo unde am însoțit-o pe INNA, într-o experiență VIP de neuitat! Cum s-a petrecut totul?

1. M-am înscris la concursul „Dă un Refresh vieții de Clubber!” organizat de Pepsi, unde a trebuit să prezint o idee care ar revoluționa conceptul de club.

2. Am primit voturi astfel încât să mă clasez în primii zece finaliști.

3. INNA a ales ideea mea din cele zece idei finaliste.

4. Cel mai important, împlinirea acestui vis, de a vedea cum se pregătește și cum se desfășoară un concert la nivel internațional, ce înseamnă să schimbi avion după avion, să călătorești și să fi alături de una dintre artistele preferate, mi s-a împlinit datorită ambiției, determinării, dedicării și pasiunii mele pentru industria muzicală și pentru jurnalism.

CONCLUZIA EXPERIENȚEI VIP: CREDEȚI CU TĂRIE ÎN VISURILE VOASTRE, CĂCI ELE CHIAR SE POT ÎNDEPLINI! :D

INNA & Diana Ciobotea

În toiul aventurii noastre internaționale, eu și INNA ne-am făcut timp pentru un interviu, special pentru voi și în semn de mulțumire pentru toți cei care mi-ați votat ideea la concursul organizat de INNA și Pepsi.

Prin interviurile pe care le-am luat de-a lungul timpului, am încercat mereu să scot la suprafață omul din spatele artistului, persoana din spatele imaginii create de artist și de echipa lui sau de presă. Asta, pentru că artiștii sunt mai înainte de toate, oameni, la fel ca noi toți!

Același lucru l-am încercat și cu INNA și zic eu că mi-a ieșit! :)

Diana: Bună seara, Inna! Sau Alexandra? :)
INNA: Bună seara! Cum vrei tu!
Diana: Încep prin a-ți mulțumi oficial prin acest interviu, pentru faptul că mă aflu alături de tine, în Basel, aici, în Elveția!
INNA: Eu îți mulțumesc, de fapt, că ți-ai dorit să vii să vezi un concert de-al meu, pentru că dacă tu nu îți doreai, nu erai aici. Așa că e meritul tău, nu al meu! :)
Diana: Eu îți mulțumesc că mi-ai apreciat ideea!
INNA: Da, a fost chiar cea mai drăguță și mă bucur că ești aici.

Diana: Și eu. Să o luăm cu începutul. Alexandra Elena Apostoleanu, Inna de acum și-a ales numele de scenă după cum o denumea bunicul său. Așa e?
INNA: Da, este foarte adevărat.
Diana: De unde a avut „inspirația” de a-ți spune Inna?
INNA: Eram foarte mică și nu am avut ocazia niciodată să îl întreb de ce îmi spunea așa. Probabil că era un alint.

Diana: Când a trebuit să îți alegi un nume de scenă, te-ai gândit direct la „INNA”?
INNA: M-am gândit direct la „INNA”, da. Pentru că e un nume deosebit, nu l-am mai întâlnit decât în Rusia frecvent. Chiar am fost acum două luni de zile la o petrecere privată. Era chiar o domnișoară pe care o chema Inna. Și INNA i-a cântat Innei, he he.

Diana: Foarte drăguț. Talentul și pasiunea pentru muzică le-ai moștenit cumva din familie?
INNA: Nu știu dacă o poți numi moștenire, cred că dacă nu voiam să le moștenesc, nu mi le punea nimeni în bagaj. Mi-a plăcut foarte tare, pentru că toată familia mea a fost orientată asupra muzicii. Și bunicul, și bunica mea, și mama mea a fost cântăreață. E adevărat, nu la același nivel ca mine, dar au cântat și ei atunci când au avut ocazia.

Diana: Când ți-ai descoperit talentul și pasiunea pentru muzică și pentru scenă?
INNA: Măi, în primul rând, nu-ți descoperi tu talentul ăsta față de scenă și de muzică. Trebuie să fie o reacție din partea celor care sunt de față, care te ascultă, te privesc, care iau contact cu tine. Lasă-mă să spun că oamenii m-au făcut artistă, colegii mei de liceu, de generală, care de fiecare dată atunci când povesteam ceva, când recitam o poezie, pentru că îmi plăcea foarte tare să fac lucrul ăsta, când cântam sau când dansam, mă amplasau în centrul atenției. Dar fără ca eu să vreau lucrul ăsta. Eu stăteam în rând cu ei, numai că ei se reorientau în așa fel încât să mă poată privi. Le plăcea foarte tare că eram foarte haioasă și cântam, spuneam glume. Așadar, cred că ei m-au făcut artistă, oamenii din jurul meu, oamenii care mă iubesc.

Diana: Știu că în spatele artistei de acum stau foarte mulți ani de muncă și de pregătire. Cum a decurs totul?
INNA: Înainte să încep lecțiile de canto am cântat și la grădiniță la serbare și în clasa I și într-a II-a și peste tot, pentru că așa cum spuneam mai devreme, eram pusă în centrul atenției și eram artista. :) Cred că la vârsta de șapte-opt ani, nici nu-mi mai amintesc exact, mama a mers cu mine la profesorul de muzică Traian Broască cu o casetă înregistrată de ea acasă, pe un casetofon. Știi, cum se dădea înainte REC și Play în același timp? Numai ea știa să facă, mie niciodată nu-mi ajungeau degețelele să dau REC și Play simultan. De fapt, nici nu mă gândeam atunci că pot să-l folosesc și pe ăsta și pe celălalt. Mi se părea că numai mama poate să facă lucrul ăsta. Am fost cu înregistrarea aia la domnul profesor Traian, i-a plăcut. Nu pot să spun că a fost dat peste cap, pentru că el nu este niciodată dat peste cap de absolut nimeni. (râde) El este o persoană care poate fi impresionată muzical extrem de greu, în așa fel încât, chiar dacă în sinea lui a crezut vreodată că interpretarea a fost excepțională, niciodată nu mi-ar fi spus. „Nu, nu, mai ai de muncit!”, îmi zicea.
Diana: Te ambiționa.
INNA: Da, și i-a plăcut, atâta tot. Să nu crezi că a spus „Extraordinar!”. Începând cu următoarea săptămână, pentru că mi se pare că era sâmbătă când m-am dus, am început să iau lecții de canto. Primele piese pe care le-am pregătit erau din celebra emisiune „Abracadabra”, cântate de Abramburica. Am luat-o de la cele mai simple melodii. Țin minte că era una care se numea „Un, doi, trei, patru” și am continuat cu cele mai dificile, piese alese special de el. Făceam în timpul ăsta și vocalize. Practic, făceam vocalize și pregăteam o piesă. După aceea, am avansat. Am început să îmi aleg singură piesele pentru că știam deja ce pot să fac și tot așa. La un moment dat, am avut o trupă cu fata lui, Alexandra Broască, cu care mai vorbesc și acum, atunci când ne mai amintim una de alta.

Diana: Ai participat și la festivaluri muzicale pentru copii/tineri?
INNA: Am fost la festivaluri la Mangalia, la Onești și recunosc că nu am fost de fiecare dată marea câștigătoare. De foarte multe ori eram dezamăgită pentru că decizia juriului nu era chiar cea corectă, pentru că se mai întâmpla ca în juriu să fie tatăl, mama sau mătușa vreunei concurente. Și îți dai seama că mama fiind acasă, muncind, nu avea cum să facă în așa fel încât eu să fiu câștigătoarea. Dar îmi plăcea foarte mult pentru că nu mergeam singură. De fiecare dată, se alegeau mai mulți copii și mergeam acolo. Era și o tabără de pregătire, era frumos. Până la un moment dat când am crescut și am intrat la liceu. Atunci am întrerupt patru ani, în care mă mai întâlneam cu domn profesor pe stradă și îmi spunea: „N-ai mai venit!!! O să vezi tu ce o să se întâmple dacă nu mai vii!”. (râde)

Diana: Cum i-ai cunoscut pe băieții de la Play & Win, „tăticii pieselor tale”?
INNA: După ce am terminat liceul, l-am întâlnit pe Luci, managerul meu. Lucram pe atunci la o firmă de imobiliare, m-a auzit cântând prin birou și mi-a zis că trebuie să facem ceva în sensul ăsta. Apoi, i-am căutat pe băieții de la Play & Win în Constanța, i-am găsit, am făcut mai multe piese. Nu dance, ci piesele alea care se găsesc și acum pe Internet.
Diana: „Oare”.
INNA: ”Sorry”, ”Goodbye” și multe altele, pe care nici nu mi le mai amintesc. Mai apoi, ne-au prezentat piesa asta ”Hot”, prima, care mie nu mi-a plăcut.
Diana: Nu ți-a plăcut?! Păi de ce?
INNA:  Suna ciudat și diferit față de ce învățasem eu cu domnul profesor Traian Broască. Trebuie să recunoaștem că piesa asta chiar a fost așa, un refresh dat muzicii românești. Era puțin mai ciudată, mult mai multe efecte, așa cum lumea a și perceput-o, mai electronică, ceva desprins din S.F. (râdem) De atunci, totul a continuat așa cum știi.

Diana: Trebuie să îți mărturisesc că prima dată când am auzit piesa ta, ”Hot”, a fost la radioul liceului meu, de care m-am ocupat în toți cei patru ani de zile. Am fost managerul radioului, făceam tot ce presupunea un post de radio.
INNA: I-auzi! Felicitări! Și eu în liceu eram în Cercul de Literatură, scriam poezii. Am avut, la un moment dat, o poezie publicată în revista școlii,care se numea „Proteus”. Dacă o să caut pe Google, poate am s-o găsesc, dar nici nu mai știu cum se numea poezia. Diana: Era pusă și pe online?
INNA: Nu știu cât funcționa online-ul atunci, dar na, poate e publicată pe undeva. Se numea „Revista Proteus” a Colegiului Economic Mangalia.
Diana: Ooo, da. Aveau revistele astea ale școlii, liceului, tot felul de denumiri.
INNA:  Daaa, era normal să se numească Proteus! Păi nu?! (râsete)
Diana: Noi aveam „Luceafărul tinereții”.
INNA: Eh, în funcție de cum voia profesorul de română, iar ei cum erau așa, visători.
Diana: Da, da, da. Ei, eu mereu am încercat să o scot din monotonia aia clasică, prin interviuri cu artiști. Mergeam tot așa pe la concerte, făceam tot felul de recenzii și le plăcea colegilor mei. Încercam să fac revista cât mai pe gustul lor.
INNA: Tu de unde ești?

Diana: Din Craiova de loc.
INNA: Aaa, da… Craiova e un oraș mare, spre deosebire de Mangalia. Eu nu știu dacă am văzut vreun artist în timpul liceului. Cred că am fost mai mult pe la concerte înainte de liceu, când încă eram mică fiindcă sunt din Neptun și acolo tot timpul vara erau concerte la grădina de vară. Mergeam la André, la Blondy. Când l-am văzut pentru prima dată pe Ștefan Bănică Jr., era într-o mașină țin minte. Doamne, cred că am vorbit despre asta o săptămână întreagă de dimineața până seara. A fost frumos, am avut o copilărie frumoasă și începuturi frumoase.

Diana: Pentru că ai vorbit de copilărie, eu mereu urmăresc prin interviurile pe care le iau să îi fac pe cititori să îi cunoască mai bine pe artiști. Să vadă dincolo de imaginea creată de aceștia sau cea vehiculată de presă. Tocmai de aceea, aș vrea să știu cum era adolescenta INNA.
INNA: Adolescența la mine a început pe undeva pe la 15 ani. Probabil că acum, pentru generațiile care vin din urmă, începe mult mai devreme. Am fost cam tot timpul ocupată pentru că pe tot parcursul liceului am avut un prieten și eram mereu ocupată cu el, în pauze, peste tot, la orice petrecere eram legată de el. Cred că și în clasa a IX-a aveam tot un prieten, băiatul de care eram îndrăgostită în clasa a VIII-a, cu care eram la cuțite în școala generală. Ce să-ți zic, nu-mi plăcea matematica și cred că mereu am fost cel mai slab elev la mate.
Diana: Bate palma! Nici mie nu mi-a plăcut!
INNA: He he! În schimb, la română eram tot timpul apreciată și după cum ți-am spus, făceam parte din Cercul de literatură. Îmi plăcea mai mult să visez și mi se părea că cifrele sunt ceva exact, care nu mă interesează pentru că niciodată, o cifră nu poate însemna nimic altceva, așa cum poate însemna un cuvânt.
Diana: Foarte bun punct de vedere! Îmi place, sunt de acord.
INNA: Nici cu chimia nu m-am înțeles prea bine! Tot ce îmi plăcea era româna și profesorii mei de română. Am avut și o doamnă profesoară care era excepțională, o vedeam ca pe o zână a mea și am avut și în liceu, un domn profesor extraordinar, pe care îl consideram un soi de Einstein al limbii române. Îmi plăceau foarte mult pentru că aveau mult mai multe lucruri de spus față de doamna profesoară de matematică, care avea o formulă și cu asta, basta! (râde)
Diana: Spuneai că pe la concerte nu mergeai pentru că nu prea erau în Mangalia.
INNA: Da, așa e. Singurele petreceri care se organizau atunci erau Balurile de Boboci, nu exista discotecă în Mangalia, cel puțin nu în ultimii ani de liceu. Probabil că în clasele a IX-a și a X-a era, dar pe mine nu mă lăsau părinții să merg. (zâmbește) În schimb, mergeam la biserică destul de des, nu în fiecare săptămână, dar mergeam destul de mult pentru că noi, în Neptun, avem un preot extrem de talentat, care are o voce extraordinară, cum nu cred că am mai auzit vreodată. Îmi plăcea să merg acolo, cu colegii. Nu știu, e foarte diferit ce văd acum față de ce era atunci. Dar asta e, vremea trece! :) Ce să-ți mai zic. Uite, chiar și în clasa a X-a, eu încă mă jucam în fața blocului. Noi avem și pădurea Comorov acolo. În Neptun sunt 13 blocuri, adică atâtea erau pe atunci. Probabil că acum au mai venit niște investitori și au mai construit. Și ne jucam în pădure, fel și fel de jocuri. Era foarte frumos. Îmi pare rău că nu pot simți și copiii din ziua de azi ce înseamnă să te joci. Eventual „Facebook în pădure”, să tag-uiești copacii. (râdem)
Diana: Păi acum nu mai sunt face-to-face, sunt face-to-facebook, din păcate.
INNA: Da, exact. Eh, asta e.
Diana: Fiecare generație cu trendurile sale.
INNA: Da, dar era mai frumos atunci!

Diana: Da! De acord cu tine! Să trecem la începuturile tale muzicale ca INNA. Îți mai amintești care a fost primul concert pe care l-ai susținut în afara granițelor țării?
INNA: Cred că la Chișinău. Dar eu consider că Republica Moldova e România. Atâta timp cât vorbesc românește, chiar m-am simțit în România când am mers acolo. Dar da, dincolo de granițele țării noastre a fost cel din Republica Moldova. Un concert foarte frumos, de altfel. A fost alături de un artist, pe care eu, pe atunci, îl consideram mare. Vorbesc de RIO, cu care m-am reîntâlnit acum cinci luni și care mă consideră el pe mine acum excepțional de mare! (râde) A trecut foarte mult timp de atunci și țin minte că a fost foarte, foarte plin la concert. Eu am avut emoții, ca de fiecare dată, pentru că și în seara asta, după nu știu câte sute de concerte, am emoții. Mereu am emoții și-mi place acest lucru! :)
Diana: Se spune că cine nu are emoții de fiecare dată când face un lucru pe care l-a mai făcut chiar și de mii de ori până atunci, nu e făcut pentru treaba asta.
INNA: Păi da!
Diana: Deci e o dovadă că faci ceea ce trebuie și ceea ce ți se potrivește. Că vorbim de concerte, am rămas cu o curiozitate legată de cel din primăvara acestui an, pe 17 mai la Arenele Romane.
INNA: Ai fost?
Diana: Evident! :) M-am numărat chiar printre jurnaliștii acreditați la eveniment. Am luat și acreditarea cu mine, la atâția kilometri depărtare, ca să mi-o semnezi.
INNA: Ce frumos din partea ta!
Diana: Merci! La concertul de la Arene spuneai de băieții de la Akcent, că ți-au cumpărat primul bilet de avion. E adevărat?
INNA: (râde) Nu, a fost o glumă! Pentru că aveau ei piesa aia cu „N-am bani de bilet” și am vrut să fac așa o paralelă fiindcă îmi sunt foarte dragi. Sunt niște băieți de excepție, fac show. Mai presus de toate, în meseria asta trebuie să fii carismatic, să iubești oamenii și ceea ce faci, iar ei au lucrul ăsta din plin. Mi-au demonstrat-o și au fost foarte, foarte de treabă. I-am întâlnit în aeroport. Eu am fost fan Akcent. Când a apărut piesa „Ți-am promis” cred că o ascultam non-stop, de dimineața până seară, vreo trei luni întruna! La concert, am vrut să fac așa, o glumă, și să-i pun și pe ei în discursul meu pentru că ți-am zis, îmi sunt foarte dragi. Și am spus că atunci când am mers la aeroport, ei nu mi-au spus că n-au bani de bilet și că mi-au cumpărat unul. Ideea era că am plecat împreună și ne-am întors împreună, de aici legătura din concert.

Diana: Am observat că pentru fiecare artist care a cântat în deschiderea concertului tău, ai făcut o legătură. Chiar le-am menționat și pe blog, în recenzia evenimentului. Și cu Alex Velea, ai zis ceva de genul: „Yamasha, yamasha, e loc și pentru Alex Velea pe scena mea!”.
INNA: Da, da, da. Am vrut să fac ceva frumos pentru că probabil unii dintre colegii mei din România se gândesc că îmi pare bine că sunt eu singura care are concerte în afara țării la un așa nivel. Ei bine, nu! Nu-mi pare bine, pentru că mi-ar plăcea să mă întâlnesc cu ei în concerte și să fie zece artiști români și trei din alte țări. Cred că ar fi extraordinar! Prin asta am vrut să mă apropii puțin de ei și să vadă că de fapt, lucrurile nu stau așa cum probabil și-ar imagina unii dintre ei.

Diana: Tot atunci, ai avut o coborâre cu elicopterul foarte spectaculoasă. Cine a fost cu ideea?
INNA: Eu am fost cu ideea! (râde) Imediat cum mi-a venit ideea asta, am plecat la Sinaia, pentru că de acolo venea elicopterul, să fac un test, să văd dacă pot face lucrul ăsta. Mie îmi este foarte frică avion și atunci am zburat pentru prima dată cu elicopterul. Nu am coborât în acea zi în care am făcut testul. Am preconizat doar, așa, de sus, cam care ar fi înălțimea minimă de unde aș putea coborî. Mi-am zis că pot să o fac, chiar dacă, după aceea, când am ajuns acasă, m-am răzgândit. La început, toți cei din echipa mea, ca să mă încurajeze mi-au spus: „Ceee, că oricine ar face asta! Că e simplu!”, dar în gândul lor era cu totul și cu totul altceva. Ei, și au trecut vreo două săptămâni până la concert și în ziua concertului a venit să mă ia un băiat de acasă, să mă ducă lângă Băneasa, pe un aerodrom. Pe drum, am stat de vorbă cu el și mi-a zis: „Eu n-aș face asta pentru nimic în lume!”. Și-i zic: „Cum, că toți din echipă mi-au zis că ei ar face, că-i simplu?!”. Mi-a răspuns: „Măi, Alexandra, uită-te la mine! Ei au zis așa ca să te încurajeze pe tine, dar sunt sigur că niciunul dintre ei n-ar face așa ceva.”. M-a luat puțin frica! Dar pentru că trebuia să apar acolo, am fost obligată să urc în elicopter și să cobor. Dar în momentul în care am urcat… Deja mă apucă emoția, când povestesc. :) Am mers așa puțin, practic trei minute, că în cinci minute am ajuns deasupra Arenelor Romane și am văzut oamenii cum așteaptă acolo. Atunci am zis: „Mai e nevoie de coardă? Pot să mă arunc?” (râdem) Înălțimea de la care am coborât eu a fost de două ori mai mare decât cea pe care mi-a arătat-o domnul de acolo pentru că, dacă ai fost jos, ai simțit că era foarte puternic curentul.
Diana: Într-adevăr!
INNA: Ei au spus că dacă riscau să se mai apropie un pic, s-ar fi putut smulge acoperișul scenei. Eh, și a trebuit să cobor de acolo, dar nu mi-a fost frică pentru că oamenii respectivi erau salvamontiști, făceau lucrul ăsta chiar și iarna, pe cele mai ascuțite vârfuri și la cele mai mari altitudini. Lor li se părea simplu, dar mie mi se părea greu când m-am urcat. Ei erau foarte relaxați, ziceau: „Hai să mergem!”, parcă ar fi băut și-o bere în timpul ăsta, (râde) și m-au făcut și pe mine să mă relaxez până la urmă. Dar Răzvan, băiatul care m-a dus, se tot uita așa la mine și zicea: „Doamne!”. Ca mai apoi să-mi dau seama că toți oamenii care au văzut ce s-a întâmplat acolo, au zis „Cum ai putut să faci așa ceva?!”. Eu nu mi-am imaginat că vor avea o asemenea reacție, ci că or să zică: „Ei da! Și ce, a cobrât, nu-i mare lucru, era legată.”.
Diana: Cum așa? Nu, nu. E o dovadă de curaj.
INNA: Și bătea foarte tare vântul, foarte tare! Ah, și încă un mare ghinion era că domnul cu care am coborât era mai mic de înălțime decât mine. În așa fel încât, eu când am ajuns cu picioarele jos, el încă nu ajunsese. Și a trebuit să mă las în jos,ca să ajungă și el. Ei, și de-aia „am căzut”, cu toate că m-am lăsat eu singură în jos, tocmai ca să nu cad. Dar per total, concertul a fost frumos. Mi-aș fi dorit să am mai multe piese și să fie programul mult mai lung ca oamenii să fie mai mulțumiți. Pentru că asta am înțeles că a fost nemulțumirea, că show-ul a fost prea scurt! :)
Diana: Așa e.
INNA: Asta e o nemulțumire care pe mine mă binedispunde, pentru că dacă nemulțumirea era legată de faptul că nu le-a plăcut sau că a fost prea lung, asta însemna că nu era bine. Dar faptul că ar fi vrut mai mult, ăsta e un lucru care mă ambiționează să muncesc și mai mult!

Diana: Plănuiești să mai faci curând vreun concert de mare anvergură în România?
INNA: Da, cred că o să mai am și la anul unul foarte mare în România.

Diana: Pentru că vorbeam de avioane și de elicoptere, cum este să fii astăzi într-un colț al lumii și mâine într-altul?
INNA: E ciudat. (zâmbește, stând pe gânduri) E greu. Asta e cea mai grea parte din meseria asta, dar uiți atunci când vezi oamenii cum te aclamă, cât de mult se bucură și cât te apreciază. Uiți!

Diana: De unde atâta energie pentru toate?
INNA: Din mine! (zâmbește larg) Așa sunt, foarte energică. Așa mi-e firea mea, nu e nimic prefăcut, de genul: „O artistă trebuie să fie energică. Da, așa o să fiu și eu!”. Nu, așa sunt eu. Și cu siguranță, toată lumea care vine la concerte și le vede, observă că niciodată nu stau mai mult de zece secunde într-un loc.
Diana: Și probabil că și publicul te încarcă cu energie mereu și îți dă forță să continui.
INNA: Da, da, da. Sau dacă publicul nu mă încarcă cu energie, îi încarc eu pe ei!

Diana: Cum îți menajezi vocea?
INNA: Nu prea mi-o menajez. :( Am avut foarte multe probleme anul ăsta. Am ajuns și la Urgență, pentru că, la un moment dat, vorbeam cu oamenii și ei nu mă auzeau fiindcă nu mai aveam voce. Aveam impresia că am probleme cu microfonul, când de fapt erau cu vocea mea. Eram chiar în Franța și am mers la Urgență. Probleme mari nu sunt, numai că atunci când sunt puțin răcită și o forțez, începe să-mi joace feste. Nu am mai fost la vocalize și sunt de părere că ar trebui, deoarece calitățile încep să se mai micșoreze și totul sună puțin mai ciudat și mai înfundat față de atunci când te pregătești. Sper să am timp să fac și asta, căci din lipsă de timp n-am mai făcut-o și din cauza faptului că cel mai mult și cel mai mult îmi place să fac vocalize cu profesorul meu. El știe cel mai bine ce-mi trebuie mie.
Diana: Tot cu domnul Traian Broască?
INNA: Da. Atunci când o să am timp, o să merg cu siguranță la el, pentru că dacă aș fi vrut să merg la alt profesor, aș fi găsit timp. Așa că, trebuie să merg eu la Mangalia sau să-l aduc pe el la București.

Diana: Dar înainte de concert faci vocalize?
INNA: Nu, nu fac vocalize înainte de concert. Nu în asta constă succesul. Înainte de concert trebuie să cânți un pic, să-ți încălzești vocea, iar vocalizele presupun mult mai mult decât încălzirea vocii. Ele îți modelează vocea. Deci, pentru încălzirea vocii, poți să cânți ceva. Uite, mie îmi place acum piesa asta nouă a Antoniei cu Vunk „Pleacă”. E extraordinară și mă încălzesc cântând-o.

Diana: Ești prietenă cu Antonia?
INNA: Da. Ne cunoaștem, nu am avut atât de mult timp la dispoziție să petrecem împreună, dar o apreciez foarte mult. Este o figură excepțională și un mare refresh al muzicii românești. Iar piesa cu Vunk e foarte tare! Antonia este o artistă, nu o cântăreață, ci o artistă! Îmi place mult de ea, e sinceră, zici că e ruptă din altă lume. :D
Diana: Apropo de artiști, azi dimineață m-am întâlnit în aeroport la Otopeni cu băieții de la Deepcentral și Deepside Deejays. Am călătorit împreună, de fapt și Doru (n.m. Todoruț -Deepcentral) mi-a zis că te salută și îți dorește numai bine și multă baftă la concert.
INNA: M-am întâlnit cu Doru și acum trei săptămâni.
Diana: În Germania, nu?
INNA: Da. Și Doru îmi place. Și băieții de la Deepcentral îmi sunt aproape de suflet. Eu îl cunosc pe Doru de la o preselecție. Știi, că el a fost în trupa…
Diana: Bliss! :D
INNA: Exact. Atunci s-a făcut trupa Bliss, Cocktail. Dar nu mai știu pentru ce era, că am fost la multe preselecții: pentru „Alege A.S.I.A.” etc. Ei, și eu, pentru că nu eram atât de dezvoltată sau atât de frumoasă precum erau alte fete care concurau ca și mine, nu am câștigat. La Constanța cred că eram. Și apoi am văzut că a fost el ales și na, de atunci îl știu eu pe el. El nu mă știa, e adevărat, că eu eram rățușca neagră. (râde) Îmi place foarte mult de ei și el are o voce frumoasă. Sunt niște persoane pozitive și foarte de treabă, băieții.
Diana: Sunt foarte de gașcă, așa e. Și muzica lor e pozitivă!
INNA: La un moment dat, mi-a plăcut foarte mult o piesă pe care ei au făcut-o pentru Xonia.
Diana: ”My beautiful one”?
INNA: Da. Și pe bună dreptate, ea s-a afirmat cu piesa aia. Îmi place de ei și mă bucur că pot să îi întâlnesc la concerte. Nu a fost prima dată când ne-am întâlnit. Ne-am mai văzut și în Grecia la un concert.

Diana: În periplul tău prin întreaga lume, te-ai întâlnit probabil cu foarte mulți artiști internaționali. Care ți-a atras atenția, în mod special?
INNA: Toți artiștii internaționali îmi atrag atenția și de la toți am câte ceva de învățat. Mi-a plăcut foarte mult Shakira, anul trecut la NRJ Music Awards. Și ea este, mai presus de cântăreață, o artistă.
Diana: Ați avut ocazia să stați de vorbă?
INNA: Nu pentru că atunci când sunt show-uri mari niciun artist nu are timp să discute cu niciun arist. Nu e politicos să ceri poze deoarece fiecare este extrem de ocupat și încearcă să-și dea interesul. Sunt foarte multe emoții. Cu siguranță, și ea are la fel de multe emoții pentru că artist fiind, nu ai cum să nu fii emoționat. Cele mai multe conversații și cele mai multe prietenii le legi la after-party. Numai că, așa cum am spus, artist fiind și obosit fiind, nu de fiecare dată mergi la petreceri. Am vorbit cu Will.I.am, dar pe Shakira am văzut-o de aproape, am văzut ce face, cum se poartă. Am văzut-o în conversații cu părinții ei. Am stat la două rânduri distanță. Probabil că toți oamenii de acasă își imaginează că atunci când este un concert foarte mare, toți artiștii, în spate, au petreceri. Ei, nu! Gândiți-vă că poate nici măcar nu apuci să te vezi la față deoarece, câteodată nu vii în backstage de la început, de la ora șapte, dacă tu ai concert la zece sau la 11. Sau te pregătești, îți faci make-up-ul. Și așa, poți să fii foarte bun prieten cu cineva, dar nici să nu apuci să-i spui „Ce faci?” sau apuci doar să-i faci cu mână. Cam așa e.

Diana: Cu cine ți-ai dori să colaborezi din afară și din țară?
INNA: Sunt foarte mulți artiști care mie îmi plac foarte mult. Artista mea preferată este Laura Stoica. Nu pot să spun „a fost”, pentru că este! Este o artistă pentru că găsim piesele ei peste tot. E de departe, cea mai originală. Adică, încă de atunci, ea avea un suflu al muzicii din ziua de azi. Dacă acum cântăm piesele ei de atunci în limba engleză, o să vedem că seamănă cu foarte, foarte multe piese internaționale, că au acea frumusețe, că ea, ca persoană, era rock, era fericită tot timpul, era bucuroasă, pozitivă. Mie îmi plac persoanele astea care ies un pic din tiparul ăla „festivalistic”. Îmi plac persoanele care consideră că falsul poate fi frumos, la un moment dat, atunci când e bine primit pe piesă și, când sună natural, poate fi OK. Eh și ea știe, știa…știe (vizibil emoționată și cu ochii ușor înlăcrimați) lucrul ăsta, dacă asculți piesele ei. Îmi place foarte mult Laura Stoica. Păcat că nu pot să mai cânt în duet cu ea, dar sunt sigură că dacă ar fi auzit, i-ar fi plăcut, cu siguranță. Îmi place Dan Bitman foarte mult, Horia Brenciu foarte tare.
Diana: Horia e un adevărat show-man! :D
INNA: Da, e un show-man! Și el e un artist! Îmi place Antonia… Nu știu, sunt foarte mulți cei cu care aș vrea să colaborez, cu care aș vrea să cânt o piesă sau măcar un refren. Și dacă e vorba de artiști internaționali, pentru că îmi place să promovez muzica pe care o cânt acum, muzica dance și pentru că e ceva nou, un refresh, îmi plac cei de la Black Eyed Peas. O colaborare cu Will.I.am ar fi excepțională, am putea uni fanii noștri împreună, ceea ce ar fi foarte tare! Dar asta rămâne de văzut. Până la urmă, avem foarte mult de muncă.

Diana: Am văzut că te îndrepți spre artiștii rock: Laura Stoica, Dan Bitman. Ai mai reveni la acel stil?
INNA: Dacă ai ascultat piesa ”Moves like Jagger” a celor de la Maroon 5, o să vezi că pop-rock-ul este combinat cu dance-ul și sună extraordinar! Dacă aș putea face lucrul ăsta și eu și mi-ar ieși la fel de bine cum le-a ieșit lor, aș face-o cu mare plăcere. Nu știi ce să spui, dacă e dance sau dacă e pop sau dacă e rock! E excepțională piesa aia!
Diana: Da, e o combinație foarte reușită.
INNA: Mhm, chiar e! :)

Diana: Alexandra, cum decurge o zi a ta?
INNA: Ca asta! (râde) Zilele de muncă sau cele de relax?
Diana: Hai să zicem de cele de relax, că de muncă, probabil știm cu toții că ești mereu pe drum, de pe un aeroport pe altul.
INNA: Zilele relaxante sunt: 1. Zilele când sunt la Paris și mă plimb. Sau într-un alt oraș care îmi place și asta înseamnă Londra sau Paris. Când mă întâlnesc cu fanii și fac poze cu ei, când fac cumpărături. Când merg pe jos, că îmi place foarte mult să merg pe jos. Dacă e iarnă îmi place să-mi fie frig puțin pentru că atunci simt că m-am plimbat. Zile relaxante mai sunt și cele în care sunt acasă, cu părinții mei, când stau toată ziua închisă în casă și vorbesc cu mama și cu mamaie sau vorbesc cu prietenele și le chem la mine. Mă uit pe posturile de muzică românești, ascult piese românești, îmi dau cu părerea, care îmi plac, care nu-mi plac. Cam asta. Îmi fac părul, fac o baie mai lungă decât toate băile din ultimele două săptămâni. Lucruri de-astea simple!

Diana: Ai avut vreo întâmplare mai specială cu fanii tăi? Ceva ce ți-a rămas întipărit în minte pentru totdeauna?
INNA: Sunt foarte multe lucruri care rămân întipărite în minte. Nu pot să-mi amintesc una anume pentru că se întâmplă nu zi de zi, fiindcă n-am concerte zilnic, dar atunci când am un concert, cu siguranță există un fan care iese din tipare. Sunt foarte multe lucruri care m-au emoționat, la care am plâns. Sunt momente în care îmi pare rău că bodyguarzii nu m-au lăsat să fac o poză cu cineva. Apoi, când ajung acasă stau și mă gândesc: „Doamne, oare cât de supărat o fi omul ăla, că nu a făcut o poză cu mine!”. Sunt muuulte, multe întâmplări speciale. Fiecare zi e o surpriză pentru mine!
Diana: De curând ai lansat clipul piesei ”Endless” și odată cu el și campania ”Bring The Sun In My Life”. Am văzut că a fost intens promovat în online și în toată presa, dar am simțit că s-a pus mai mult accentul pe campanie, ceea ce era și normal. Vreau să-mi spui mai multe detalii despre clip, să punem accentul și pe el.

INNA: Da, ai punctat bine aici! Pot să spun că am pregătit campania asta mai mult decât clipul. Chiar dacă videoclipul se leagă de campanie, ea este mult mai intens lucrată de echipa mea. Clipul a fost filmat în România, exact pe 16 octombrie, de ziua mea de naștere. Mi-am serbat deci, ziua pe platourile de filmare. Au venit prietenii mei, mi-au adus torturi. Foarte multe torturi! În așa fel încât, la un moment dat, nu mai știam cum să le mai iau, unde să le mai pun. Mi-au adus cadouri. Și echipa de filmare mi-a adus și le mulțumesc foarte mult! Cu o zi înainte de filmare, am avut o ședință de post-producție. Am stabilit cam tot ce trebuia să facem. Am vorbit cu DoP-ul, adică cel care urma să filmeze. El este un maestru în ceea ce face. Tocmai de asta am ieșit frumoasă în clip și imaginea este așa curată. Make-up-ul este foarte puțin pentru că el a cerut lucrul ăsta. A făcut foarte multe reclame la Loreal. Toate femeile frumoase pe care le vezi la televizor în reclame sunt făcute de el să arate așa. A trebuit să am încredre în el, n-aveam cum altfel, fiindcă am văzut atât de multe femei frumoase în portofoliul lui, încât am zis: „Eu n-am cum să fiu urâtă!”. (râde) Și am acceptat să fiu mai puțin machiată. Este o persoană extrem de calmă, care mi-a demonstrat că e și un om foarte bun. Toți oamenii care sunt profesioniști, care au realizat multe lucruri în viață și care sunt în top, fiindcă el este în top, sunt și niște oameni foarte buni. Ce ar mai fi de zis… Iubitul din clip este un model extrem de renumit.

Diana: Este român?
INNA: Da, e român și este și un foarte bun actor. Tocmai de aceea ne-am înțeles de minune. Am rămas și foarte buni prieteni. Scena cu cearta am vrut să o facem cu vorbe, dar a fost foarte târziu și totul a trebuit să fie gata mult mai repede decât ne-am imaginat pentru că 25 noiembrie urma să fie Ziua Internațională Împotriva Violenței Domestice și a trebuit să-i dăm drumul clipului. Filmările au fost obositoare, fiindcă tocmai ce mă întorsesem din Mexic și eram cu fusul orar diferit. Dormeam ziua și eram trează noaptea. A trebuit să mă culc pe la 5 dimineața și să mă trezesc la 6:30, adică să dorm o oră jumate. Am terminat filmările în jur de ora 12. N-au mai durat atât de mult ca la celelalte clipuri „Un momento” sau ”Club Rocker”. A fost frumos! N-a fost frig deloc, deși afară era extrem de rece. I-am rugat pe cei din echipă să aducă radiatoare de căldură foarte puternice și le-am zis că vreau să stau în tricou și în chiloți!
Diana: Și așa a fost!
INNA: A fost în așa fel încât le-am spus: „Băi, v-am zis să fiu în TRICOU și în CHILOȚI, nu în pielea goală, că nu mai pot de cald!” (râdem preț de câteva secunde bune) Simțeam că parcă stau la soare, să mă bronzez, așa era de cald.

Diana: În București s-a filmat?
INNA: Da, la studiourile Media Pro din Buftea.
Diana: Cine a regizat clipul?
INNA: Alex Herron a fost regizor.
Diana: Ai mai lucrat cu el, din câte știu.
INNA: Da. Și el a mai lucrat cu foarte mulți artiști. Și cu echipa de filmare a regizorului Dan Aldea, din România. Deci echipa de filmare a fost din România și doar cameramanul și regizorul au fost din afară.

Diana: Vin sărbătorile de iarnă. Cum le vrei petrece? Ne pregătești ceva special?
INNA:  Eu vreau să stau acasă, dar să vedem ce stabilește echipa mea pentru că ei fac tot timpul programul. Eu îmi doresc să merg la Sinaia, de pe 24 până pe 27 decembrie, dar să vedem.
Diana: Sinaia e orașul tău preferat, dacă nu mă înșel.
INNA: Da, așa e. În afară de orașul meu Neptun. Sinaia e orașul meu preferat de vacanță. Nu știu dacă voi mai avea timp să pregătesc ceva în mod special pentru aceste sărbători. Eu am piesa ”I need you for Christmas”, care va fi cu siguranță difuzată peste tot.

Diana: Părinții tăi ce spun de tot ceea ce se întâmplă cu fata lor? Trebuie să fie extrem de mândri.
INNA: Se bucură. E o întrebare la care cred că toată lumea știe răspunsul dinainte să fie adresată. Se bucură foarte tare.
Diana: Te-au susținut foarte mult cred, în tot ceea ce ai făcut până acum, iar asta este extrem de important.
INNA: Dap! Normal! Dar cred că orice părinte care este cu adevărat părinte își susține copilul. Așa că, dacă ești părinte, părinte ești! Dacă nu ești părinte, atunci ar trebui să îți pui un semn de întrebare și să devii părinte.

Diana: În final, aș vrea să-mi spui care sunt persoanele către care te întorci cu recunoștință pentru susținerea, ajutorul acordat de-a lungul timpului?
INNA: Mama mea, prietenii mei, managerul meu, echipa mea, dansatorii mei. Nu știu, sunt foarte multe persoane. Oameni pe care poate nici nu-i cunosc, poate nu i-am văzut în viața mea, dar care au avut încredere în mine și au știut că într-o zi pot să fiu mai mult decât orice răutate ar fi citit ei vreodată. Chiar dacă nu îi cunosc, eu le mulțumesc!

Diana: Visurile pot deveni realitate, deci?
INNA: Cu siguranță! Eu sunt un exemplu că se poate.

Diana: Inna, îți doresc multă baftă pe mai departe! Să dea Dumnezeu să cucerești întreaga lume cu piesele tale și să ai multă inspirație împreună cu băieții de la Play & Wi și cu întreaga echipă!
INNA: Merci! Și eu îți doresc să ai mult succes cu blogul tău și sper să ai din ce în ce mai mulți vizitatori! Felicitări pentru premiul câștigat, adică excursia asta! Îmi face plăcere să stăm de vorbă și sper să rămânem mai mult decât atât, bune prietene!
Diana: Și eu sper același lucru! Îți mulțumesc foarte mult pentru interviu!
INNA: Merci și eu!

Vă mulțumesc că ați parcurs acest interviu, destul de lung, dar din care sper că ați reușit să o cunoașteți o altă latură a INNEI, așa cum este ea în viața de zi cu zi: prietenoasă, veselă, energică, fără fițe, cu mult bun simț, isteață și modestă!

Pe final, vă las cu o filmare direct de pe scena concertului susținut de artistă la WinterSound Festival din Delemont-Elveția. Eu, pe post de cameraman, INNA și dansatorii își făceau show-ul, iar în peisaj a mai apărut și o fană care a avut curajul de a sări peste grilaje pentru a ajunge pe scenă. :D Pe contul de Youtube al blogului veți mai găsi, în curând și alte filmări de la concert, dar și din Basel, orașul în care am fost cazate. ;) Enjoooy & Happy New Year! :D

Credit foto/video/interviu: Diana Ciobotea